Autor: Izabela Pănescu

Vorbeam în articolul de săptămâna trecută despre efectele dramelor de la Caracal asupra sănătății noastre emoționale, când ar fi bine să cerem ajutorul unui psiholog, ce schimbări poate face fiecare dintre noi, dar și despre cât de important este ca polițiștii, jandarmii, medicii, asistentele, profesorii, preoții să aibă și o instruire pe plan psihologic. Astăzi puteți citi continuarea interviului cu psihoterapeutul Diana Vasile, președintele Institutului pentru Studiul și Tratamentul Traumei, despre trauma complexă.

Ce este mai exact trauma complexă?

Trauma complexă este o denumire care se folosește pentru a puncta faptul că o persoană a suferit experiențe traumatice multiple de devreme în viața ei, cam de la momentul concepției și în primii ani de viață, adică atunci când se formează și se dezvoltă cel mai mult structurile psihice. Apare o traumatizare complexă atunci când multe dintre procesele psihice nu se mai pot dezvolta firesc și persoana nu poate să mai aibă o funcționare naturală sau autoreglatorie. Astfel apar multe complicații în dezvoltarea ei ca identitate, adică cine este ea, cum se manifestă și asta duce mai departe la o mulțime de dificultăți de adaptare.

Tulburările alimentare și dependențele grave pot avea la bază traumatizarea complexă

Ce alte semne mai sunt, în afară de dificultăți de adaptare?

Sunt și momente de disociere patologică, sunt manifestări pe care noi în general le punem pe seama oamenilor nebuni. Vedem o astfel de persoană și spunem: e nebună, las-o în pace. Cam acolo începem să ne punem problema că ar exista o traumă complexă. Și tulburările borderline sunt văzute ca efecte ale traumatizării complexe, la fel tulburările de identitate, adică cei care manifestă în perioade diferite de timp diferite tipuri de personalități. Aceasta este cea mai severă. Mai există uneori tulburările alimentare, care pot avea la bază traumatizarea complexă. Și adicțiile complicate pot apărea din această cauză.

Și ai aceste manifestări dintotdeauna sau e un moment când se declanșează?

Nu, tocmai pentru că traumatizarea complexă presupune perturbarea mecanismelor de dezvoltare, ele apar treptat, e ca o complicație care apare de devreme și se accentuează, se accentuează, până la maturitate.

Semnele traumei complexe: ticuri, obsesii, te pierzi, nu ești eficient

Deci până să ajungi la manifestările de care spuneai mai devreme ai niște semne mai simple, mai ușor de trecut cu vederea?

Da, apar bizarerii, apar ticuri, obsesii, momente de disociere, te pierzi, nu mai ești atent, nu mai ești eficient în ceea ce faci. Există un anumit curs pe care cercetătorii încearcă să îl stabilească acum, ca să vedem când putem avea traumatizare complexă și când e o patologie asociată, pentru că aceste manifestări se pot asocia cu diverse tipuri de boli și atunci nu se poate face ușor distincția între efectele post-traumatice și patologia fizică. De asemenea un alt element este faptul că aceste persoane cu traumatizare complexă de obicei se află într-un mediu care presupune interacțiune bazată pe stres și violență.

Uneori aceste persoane se descriu așa: “eu sunt câteodată o persoană foarte bună și altădată zici că am un monstru în mine”. Această separare a binelui și răului într-o persoană indică faptul că există o traumatizare complexă. Traumatizarea simplă înseamnă „sunt în general bine”, apoi dacă apare un eveniment traumatic (un accident de mașină, o agresiune, o pierdere etc.), am manifestări ale acestei experiențe, dar după un timp viața mea se așează la loc și revin la o funcționare normală. Cu toate acestea, în urma unei traumatizări simple pot apărea complicații care duc la ceea ce numim traumatizare complexă, mai ales dacă persoana trece printr-un număr mai mare de evenimente traumatice sau acestea durează mult timp.

În traumatizarea complexă nu e așa, pentru că evenimentele traumatizante întâmplându-se de devreme și, cel mai important, apar în relațiile de atașament, adică cu cei care teoretic au grijă de tine, deci nu mai poți să spui „eu am fost bine înainte și acum mi-e rău”. Senzația este „niciodată nu m-am simțit bine, niciodată parcă n-am fost eu” sau „așa sunt eu, rău/rea”, „așa sunt eu, ciudat/ciudată” – pentru că de fapt identitatea mea a fost rănită de foarte timpuriu.

De ce anume au nevoie aceste persoane ca să se vindece?

De un mediu cât mai puțin agresiv, cât mai puțin stresant, terapeuții să fie persoane de ajutor foarte suportive și competente, iar lucrul psihologic să fie pe termen lung.

Trauma complexă și tulburările disociative: conferință internațională cu invitați de renume

Există specialiști sau programe în România pentru aceste persoane cu traume complexe?

În mod izolat. Nu sunt consistente. Acesta este și motivul pentru care noi chemăm specialiști din străinătate și dorim să formăm specialiști care să înțeleagă acest fenomen și să poată crea la rândul lor în România toate platformele necesare.

Conferința Internațională de Psihotraumatologie va fi anul acesta în 2-3 octombrie, se va ține la Ramada Nord și exact cu această preocupare am venit în față, cu traumatizarea complexă. Pentru noi psihologii, dar și pentru psihiatri, este o mare provocare, tocmai din cauza dificultății diagnosticării, dar și a tratamentului, care este de lungă durată și complicat. Și atunci am invitat trei specialiști care se ocupă cu aceste aspecte în țara lor, cu rezultate foarte bune, eficiente. Avem 3 invitați din Olanda: Ad de Jongh, Suzette Boon și Carlijn de Roos.

Ei o să ne vorbească despre ce înseamnă traumă complexă, ce înseamnă tulburare disociativă, care sunt caracteristicile manifestărilor și care este maniera de tratament pe care o putem folosi. Se va pune accentul pe EMDR.

Ad de Jongh a mai fost în România și a avut un workshop extraordinar. El a și revoluționat metoda EMDR si tratamentul în sine și ne-a ajutat și pe noi să ne îmbunătățim activitatea terapeutică, așa că abia îl așteptăm. La fel și pe colega sa Carlijn, care vorbește despre terapia cu copiii, iar la noi e mare, mare nevoie să ajutăm copiii traumatizați. Suzette Boon a mai fost si ea in România si se bucură să revină să ne învețe din bogata sa experiență practică.

Acest eveniment se adresează doar specialiștilor?

Nu neapărat. Psihologii, psihiatrii și asistenții sociali sunt primii care beneficiază de aceste informații, pentru că lucrează în mod direct cu aceste persoane, dar sunt utile pentru orice profesor, orice persoană care contribuie la politicile de sănătate sau care lucrează în instituții care vizează ajutorarea oamenilor. De asemenea cei care au în familie persoane diagnosticate pot să fie interesate de aceste informații.

Dar nu vor fi termeni foarte complicați pe care oamenii obișnuiți să nu îi înțeleagă?

Congresul este totuși de specialitate, se adresează în primul rând specialiștilor, dar de regulă oamenii care sunt afectați în mod direct s-ar putea uneori să fie mai informați decât un specialist care nu s-a ocupat încă de astfel de probleme.

***

Găsiți mai multe informații despre Conferința Internațională de Psihotraumatologie aici. 

Surse fotografii: pexels.com, istt.ro

Frici, nesiguranță, neîncredere în cei care ar trebui să ne apere. După Colectiv și 10 august a urmat Caracal, încă un eveniment care ne-a făcut să ne dăm seama că “rănile” nu ni se vindecaseră. Sângerau din nou. Și nu vorbesc despre unele fizice, ci de ale sufletului.

Chiar dacă nu au fost atâtea victime precum la Colectiv și astfel nu vorbim de o traumă colectivă, descoperirile de la Caracal ne-au afectat pe mulți dintre noi. Astfel de evenimente pot să apese niște “butoane” vechi și chiar să aducă mai mult la suprafață o traumă complexă.

Mi-au scris multe persoane că le e teamă să meargă pe stradă, să stea singure în casă, că nu știu cum să-și protejeze copiii… Altele au zis că au ales să nu se mai uite la televizor, să nu mai citească nimic despre asta și astfel să se protejeze. Este oare o atitudine mai sănătoasă? Cum ne dăm seama dacă am fost afectați prea mult și avem nevoie de ajutorul unui specialist? Am aflat răspunsurile de la psihoterapeutul Diana Vasile, președintele Institutului pentru Studiul și Tratamentul Traumei, care la începutul lunii octombrie organizează Conferința Internațională de Psihotraumatologie, cu specialiști din străinătate care au chiar și treizeci de ani de experiență în domeniul sănătății mintale și care vor vorbi despre trauma complexă și tulburările disociative.

Impactul mass-media asupra sănătății emoționale

Ce se întâmplă la nivel emoțional când suntem implicați într-un eveniment tragic nu direct, ci din fața televizorului, monitorului sau telefonului?

Când vorbim de impactul mass-media vorbim de faptul că tot ce auzi, tot ce vezi, tot ce vine în contact cu tine ca informație reprezintă un stimul trigger pentru ceea ce există în interiorul tău, adică acest stimul activează fricile, experiențele, suferințele pe care noi le avem în interiorul nostru de mult timp, poate chiar din perioada intrauterină.

Da, eu confirm că așa este: odată cu evenimentele de la Caracal mi s-au declanșat niște frici pe care nu știam că le am și multe persoane mi-au spus același lucru, femei în special – că le e frică să meargă singure undeva, că le e frică să stea singure în casă, ca le e teamă pentru copiii lor – ce e de făcut dacă te simți așa?

Primul lucru este să conștientizăm necesitatea noastră de a fi protejați în diverse feluri, în primul rând de către părinți, iar aici militez din nou pentru educația care să excludă bătaia. Bătaia și neglijența sunt cele două aspecte implicate în fenomenul acesta de a nu te mai simți protejat exact de persoana care ar trebui să te protejeze atunci când ești în pericol. Acea persoană fie te agresează mai tare, fie nu apare. Acestea sunt cele două tipuri mari de traumatizare relațională, adică agresiunea directă și cea pasivă, prin non-acțiune.

E important să înțelegem asta cu toții și să promovăm fiecare dintre noi o educație în acest sens. Și să știi că nu e de ajuns să citești o carte. Trebuie să capeți cumva aceste abilități, mai ales când ești într-o poziție profesională care îți solicită acest lucru. Și aici vorbim de toate profesiile de ajutor: poliție, jandarmerie, medici, asistente, profesori, educatori, preoți. Până la urmă și prestanța lor profesională depinde de o acțiune concretă de ajutorare a celui aflat în situație de risc.

Deci avem nevoie de educație, abilitare și evident, pentru cei care au efecte mai consistente, psihoterapia este un mod de restructurare a funcționării psihice.

Care sunt semnele că o persoană ar fi bine să ceară ajutorul unui psiholog?

Când sesizează că gradul de disconfort a crescut și mai ales când persistă. Dacă afli ceva tulburător evident că o perioadă vei fi perturbat, dar dacă nu te liniștești în două săptămâni, o lună, ar trebui să faci ceva. De asemenea când starea aceasta îți afectează relațiile, când este afectată funcționarea de zi cu zi și starea de bine: ești mereu cu gândul acolo și nu te poți ocupa la fel ca înainte de treburile pe care le ai de făcut în viața ta de zi cu zi.

„Pentru însănătoșirea noastră, a tuturor, este importantă găsirea vinovaților”

Este destul de greu să nu poți face ceva concret, să asiști neputincios la o tragedie. Ajută să ne exprimăm furia pe rețelele de socializare, să protestăm, să căutăm vinovați?

Vorbim despre două lucruri diferite: exprimarea furiei și găsirea vinovaților.

Sigur că ne putem exprima furia în diverse moduri, dar trebuie să fim atenți, pentru că depășirea limitei către agresivitate este foarte la îndemână, adică încă mai avem nevoie de șlefuire a exprimării furiei într-o manieră sănătoasă neagresivă.

Cât despre căutarea vinovaților, pentru multe situații de traumatizare este o strategie bună, care ajută victima, pentru că dacă nici asta nu se face, ea nu rămâne practic cu nimic. Pentru însănătoșirea noastră este nevoie să devenim responsabili și căutarea vinovatului nu este pentru că suntem noi supărați și furioși pe el, ci face parte dintr-o acțiune responsabilă de stabilire a unei realități. Cineva a făcut ceva rău, a produs suferință, pagube, pierderi unei alte persoane și acest lucru trebuie recunoscut. E important să înțelegem că a funcționa sănătos înseamnă a funcționa în realitate și a recunoaște realitatea înseamnă a recunoaște că cineva a făcut un rău consistent unei alte persoane și trebuie acționat ca atare. Este important ca acest proces să fie dus până la capăt, să se termine într-un fel. Găsirea vinovaților ajută la vindecarea tuturor!

În loc să facem schimbări la noi, tot timpul așteptăm ca ceilalți să se schimbe pentru a ne fi nouă bine

Dar după cum vedem nu prea se întâmplă asta. De exemplu de la Colectiv a trecut atâta timp și nu s-a întâmplat nimic, așa că oamenii în continuare se simt furioși, în nesiguranță, vor să plece din țară…

Da, este adevărat. Procesul acesta de însănătoșire durează mult mai mult decât ne așteptăm pentru că suntem încă obișnuiți să negăm agresiunea și tot timpul așteptăm ca celălalt să facă ceva, celălalt să se schimbe ca să îmi fie mie bine. Sigur că într-o țară depinzi de sistem să se schimbe, dar când țara întreagă încă consideră că bătaia e o manieră de educare și de dezvoltare ce putem să facem? De asta vorbesc de educație și de transformarea fiecăruia dintre noi în locul în care este, adică la serviciul lui, la școala lui, la casa lui. Să nu mai închidă ochii și să spună „nu mă interesează ce se întâmplă la doi pași mai departe, că nu mă influențează pe mine”. Este doar o chestiune de timp până când îl va influența și pe el.

Concret, ce putem schimba la noi?

Avem nevoie de educație în primul rând, pur și simplu cum s-a întâmplat în Galați: oamenii s-au ajutat unii pe alții. Să învățăm să anunțăm când se întâmplă ceva, să oprim un agresor dacă îl vedem.

Dar îți e teamă, te gândești că te ia și pe tine la bătaie, mai ales dacă ești femeie.

Da, sigur, nu te bagi acolo între ei, dar pui mâna pe 112 și când 112 va fi bombardat cu telefoane va fi la un moment dat obligat să reacționeze. Și cei care lucrează acolo este necesar să se instruiască. Au nevoie de o instruire corespunzătoare poziției în care se află. Poate sună ciudat că îmi promovez domeniul, dar este exact ce le spun și studenților mei: informațiile acestea sunt de sănătate publică, nu e nimic de nișă, așa cum a fost mult timp tratată psihotraumatologia.

Toate profesiile de ajutor ar trebui să aibă instruire pe plan psihologic (poliție, jandarmerie, medici, asistente, profesori, educatori, preoți)

Mai exact, personalul de la 112 ar fi bine să aibă o instruire pe plan psihologic?

Evident! Cât îi ia unui polițist să învețe tehnici de autoapărare și cum să tragă cu arma? Cât investesc ei în aceste abilități? La fel de mult ar trebui investit și în abilitarea manifestărilor emoționale, comportamentale, în dialogul cu victimele, cu agresorii, tocmai ca să poată fi cât mai de ajutor.

Ajută să nu ne mai expunem deloc la informație, să nu mai citim, să nu mai deschidem televizorul, ca să ne protejăm, să nu ne afecteze?

A te proteja de ce anume? De lume, de informații? Am închis televizorul, foarte bine, m-am protejat de informațiile transmise, dar ce se schimbă într-adevăr în viața mea? Sunt de acord că o expunere excesivă nu are cum să îți priască, dar există și cealaltă extremă și nici una nu este bună.

Agresiuni de toate tipurile o să existe mereu. Trebuie să ne gândim ce face fiecare dintre noi și cum ne însănătoșim noi pe noi, locul în care funcționăm și relațiile în care suntem. Asta trebuie să fie principala preocupare, nu cât de mult stai la televizor sau cât de mult nu stai. Dacă ești într-o funcționare sănătoasă îți dai seama câtă informație poți să tolerezi.

Trauma complexă: experiențe traumatice multe, apărute timpuriu

În octombrie veți avea o conferință internațională, iar tema principală este „trauma complexă și tulburările disociative”. Este posibil ca o astfel de traumă să iasă la iveală odată cu un eveniment tulburător, dramatic?

Da, dacă mediul oferă informații agresive, atunci da, ele se accentuează în interiorul persoanei, îți apasă pe niște butoane – fie te nimerești acolo să fii agresat, fie intri într-un conflict pentru că ai o structură irascibilă, fie generezi tu la rândul tău traumatizare altora.

Ce este mai exact trauma complexă? 

Trauma complexă este o denumire care se folosește pentru a puncta faptul că o persoană a suferit experiențe traumatice multiple de devreme în viața ei, cam de la momentul concepției și în primii ani de viață, adică atunci când se formează și se dezvoltă cel mai mult structurile psihice. Apare o traumatizare complexă atunci când multe dintre procesele psihice nu se mai pot dezvolta firesc și persoana nu poate să mai aibă o funcționare naturală sau autoreglatorie. Astfel apar multe complicații în dezvoltarea ei ca identitate, adică cine este ea, cum se manifestă și asta duce mai departe la o mulțime de dificultăți de adaptare.

Ticurile, obsesiile, dacă te pierzi repede, dacă nu mai ești eficient în ceea ce faci, sunt câteva dintre semnele traumei complexe. Ce alte simptome ar trebui să ne pună pe gânduri, dar și cum se tratează trauma complexă și tulburările disociative aflați din articolul Trauma complexă, posibilă cauză dacă te pierzi repede, ai tulburări alimentare sau dependențe.  

Vorbim acolo și despre Conferința Internațională de Psihotraumatologie, la care pot merge psihologi, psihiatri, asistenți sociali și orice persoană care contribuie la politicile de sănătate sau care lucrează în instituții ce vizează ajutorarea oamenilor. Găsiți mai multe informații aici.

Surse fotografii: sts.ro, politiaromana.ro, jandarmeriaromana.ro, adevarul.ro, pexels.com, istt.ro

“Carcinom ductal invaziv. Mai exact, cancer mamar. A fost un șoc.”

Când a aflat că are cancer, Irina Filip, de profesie educatoare, avea 47 de ani, doi copii studenți și un soț care urma să trăiască travaliul supraviețuirii alături de ea.

„Simțeam o denivelare deasupra sânului stâng. Mergeam aproape anual la investigații de rutină – analize de sânge, consult și teste ginecologice – și de aceea m-am gândit că ceea ce simt la sân este ceva hormonal trecător. Ce a urmat a fost devastator pentru mine și familia mea”, povestește Irina acum cu mult calm.

„Un control făcut la timp la medicul de familie și apoi mamografie. Acestea au fost primele momente cheie ale vindecării mele ulterioare”, mi-a repetat de mai multe ori de-a lungul conversației noastre. Vocea ei blândă și felul în care povestește îmi arată că toată experiența cancerului înseamnă acum pentru ea acceptare, deși a trecut prin momente foarte grele în acea perioadă. Operația a fost unul dintre ele: a rămas fără un sân, iar din 16 ganglioni scoși, doi erau afectați de cancer.

„Pe lângă șocul rezultatului la examenul histopatologic, am rămas cu o puternică imagine a momentului în care am fost întinsă pe masa de operație, care era atât de îngustă că abia încăpeam. Apoi mi s-au întins brațele ca și cum m-ar fi răstignit… Au trecut 14 ani și tot nu m-am vindecat de acea imagine grea, însă cumva știu că acela a fost momentul în care mi-am spus că voi lupta pentru viață!”, își amintește Irina.

După operație i-a fost recomandat un tratament standard de chimio și radioterapie, dar a decis să ceară părerea mai multor oncologi. “Îi sunt recunoascătoare unui medic din Bacău, care mi-a spus că există și niște cistostatice de ultimă generație. Este foarte greu să iei decizii privind viața ta, când ai mai multe păreri medicale. Am optat pentru acel tratament citostatic specific pe care l-am urmat pentru 6 luni, mai ales pentru că mi s-a spus că nu îmi va cadea părul – cred că acesta a fost al doilea moment cheie în salvarea mea – iar apoi am făcut încă 8 ani de hormonoterapie”, spune Irina.

“Înainte de diagnostic familia era cea mai importantă. Acum sunt eu pe primul plan.”

Se spune că primim astfel de provocări pentru a ne atrage atenția că ceva nu facem bine, că avem ceva de schimbat. Irina a înțeles mesajul. Au trecut 14 ani de la diagnostic și chiar dacă buletinul arată că are 61 de ani, se simte mai plină de viață decât înainte.

 “Viața după cancer este plină de sens, fiindcă ajungi cu adevărat la o iubire de sine și la o înțelegere clară a ceea ce te face să te simți împlinit și fericit: un amestec de lucruri importante și mărunte. Deși sunt mereu în alertă privind atenția pe sănătate, mă bucur de o viață conștientă: călătoresc mai mult, îmi acord timp pentru nevoile mele de femeie, pentru îngrijire, relaxare. Stau în leagăn și privesc norii, spre exemplu, și simt că acest lucru mărunt îmi aduce bucurie. Înainte de diagnostic nu exista nimic mai important pe lume în afara copiilor și a familiei. Acum sunt eu pe primul plan.”

Irina Filip vorbește deschis și fără teamă despre această boală. Spune că și-a dat seama cât de important este ca tot mai multe persoane care au supraviețuit să își spună povestea: “Pe  holurile din spital, când îmi așteptam rândul la consultații, auzeam numai povești de groază: cutare a mai trăit 2-3-6 ani… Acum 14 ani, cu greu auzeai de cineva care a reușit în lupta cu cancerul. Ajută enorm când ești acolo jos să știi că se poate!”

„Eu îmi spun povestea tuturor, pentru că toate femeile ar trebui să știe că investigațiile de rutină nu sunt un moft și că pot face deseori diferența între a fi și a nu fi. Și poate că sunt femei diagnosticate cu cancer care și-au pierdut speranța și atunci mă gândesc că povestea mea le-ar putea aduce un strop de motivație și speranță. Dacă acum 14 ani s-a putut, acum cu atât mai mult, când tratamentele sunt și mai avansate.”

Descoperă lucrurile importante la timp, nu la limită!

Vă invit să urmăriți poveștile a încă patru femei care suferă de cancer și care povestesc ce lecții au învățat și cum și-au schimbat viața datorită bolii, într-un material video realizat de Recorder:

Potrivit Institutului Oncologic București, aproape 6.000 de femei primesc diagnosticul “cancer de sân” în fiecare an, în România. Sigur că sunt și cazuri care nu se termină bine… Cred că aproape fiecare dintre noi are un apropiat sau a auzit de cineva care a pierdut această luptă, poate chiar și în cazul unui diagnostic precoce… Eu recunosc că mi-a fost foarte greu să scriu povestea Irinei, pentru că în urmă cu puțin timp am pierdut cea mai bună prietenă din cauza acestei boli cumplite și încă e greu de acceptat… Apoi mi-am amintit că ea și-a dorit mult să facem o campanie la emisiune cu și despre oameni care au trecut prin această încercare și au reușit să câștige bătălia. Îmi amintesc perfect momentul în care mi-a spus ideea și am dezvoltat-o împreună pe loc, o vedeam deja pusă în practică, în cel mai mic detaliu. Mi-au dat lacrimile instantaneu când mi-am dat seama că Regina Maria exact asta face prin campania „Supraviețuitoarele„. Exact ce ar fi vrut Cris să facem noi. Am știut atunci că i-ar plăcea să scriu o astfel de poveste. Pentru că da, există și cazuri cu final tragic, dar avem nevoie să vedem și partea plină a paharului. Trebuie să o vedem, pentru că există.

Cele mai multe cazuri ar trebui să fie cele cu final fericit, cu vindecare. În cazul cancerului la sân, așa cum a avut Irina Filip, statisticile arată că rata de supraviețuire la 5 ani este de 95%, dacă este diagnosticat precoce, înaintea răspândirii în organism. 95%, vă dați seama? Problema este că la noi cancerul de sân este pe primul loc ca mortalitate, pentru că femeile ajung de obicei târziu la medic. Prea puține ajung în stadiul I. De asta e esențial să facem controalele medicale periodice și de asta e important să împărtășim poveștile femeilor care au trecut prin această încercare. Dacă știți pe cineva care duce sau a dus o luptă cu cancerul, vă invit să intrați aici și să scrieți povestea supraviețuirii, pentru ca tot mai multe femei să descopere cheia curajului, a optimismului și a reușitei.

***

Acest articol face parte dintr-o campanie Regina Maria de conștientizare a cancerului la femei: potrivit Institutului Oncologic Bucuresti, anual, în România, sunt aproape 6.000 de cazuri noi de cancer la sân. Diagnosticat precoce, acesta foate fi tratat. De aceea controalele medicale periodice sunt foarte importante.

***

Surse foto: arhivă personală Irina Filip, Regina Maria, www.pexels.com