Ieri am plâns.
Mult.
Nu s-a întâmplat nicio tragedie, doar s-a umplut paharul și a dat peste. Mi se întâmplă asta din când în când, pentru că nu e totul roz, sunt și destule greutăți care apar și uneori simt că nu mai pot să fac față. Și uite-așa, când trag de mine mai mult decât ar trebui, vine o zi în care clachez. Și e normal, mai ales când ai o viață agitată.
Când eram mică, plângeam foarte rar și atunci pe ascuns
Dar chiar dacă știu că e normal, tot îmi e greu să plâng și mai ales în prezența cuiva. M-am tot gândit la asta în ultima vreme și mi-am dat seama că așa am fost crescută. Nu am fost lăsată să plâng.
Și mi-am mai dat seama de ceva: și eu procedez la fel când stau cu nepoțica mea, cu finuții mei sau cu alți copii. Când încep să plângă nu știu ce să fac mai repede ca să îi liniștesc, nu suport să îi văd suferind. Cred că majoritatea dintre noi am fost crescuți astfel și chiar mi-am amintit că atunci când eram mici și ne mai certa mama mea, eu nu plângeam aproape niciodată! Îmi amintesc, în schimb, că mai plângeam pe ascuns. Tot așa, când dădea paharul pe dinafară răbufneam, dar nu îmi plăcea să mă vadă cineva că plâng. Dacă era cineva de față îmi înghițeam lacrimile cumva.
În ultimii ani am reușit, ușor, ușor, să plâng. Și asta datorită soțului meu, pentru că există o legătură foarte puternică între noi, care m-a ajutat să îmi pot permite să fiu vulnerabilă în fața lui. Nu e simplu nici acum, chiar dacă știu că el e mereu lângă mine și că e ok să plâng. Uneori mă abțin, iar asta pentru că nu e atât de simplu să schimbi ceva ce ai învățat de mic.
Vedeam plânsul ca pe o dovadă de slăbiciune
Și mai e ceva: până acum dacă simțeam nevoia să plâng mă abțineam și pentru că o vedeam ca pe o dovadă de slăbiciune: „Eu sunt puternică, trebuie să fiu puternică, nu să plâng. Nu mă doboară pe mine orice”, așa îmi spuneam. Acum cred exact opusul. Este în regulă să plâng, asta nu înseamnă că sunt mai puțin puternică, ba dimpotrivă: îți trebuie putere și curaj să plângi, mai ales în prezența cuiva. Îți trebuie putere și curaj să accepți că este ok să fii și jos uneori. Important este să te poți ridica și să înveți ceva din acea căzătură.
Plânsul vindecă. Plânsul eliberează. Plânsul e sănătos.
Cert este că după ce plâng simt așa o eliberare… Simt că sunt mai vie, simt că nu mai sunt încleștată, simt că sunt mai fericită. Îmi amintesc că Otilia Mantelers spunea la un curs al ei că plânsul este vindecător. Evident că vorbea despre copii, dar și în cazul nostru, al adulților, este la fel! Cel puțin din experiența mea.
De fapt, cred că și noi suntem tot niște copii în aceste momente. Avem nevoie de înțelegere și de cineva care să ne țină în brațe, să ne asculte, să ne spună că totul va fi bine. Exact ca în copilărie.
Am mai observat la mine că pe lângă eliberarea prin plâns mă ajută să și vorbesc despre ce am pe suflet, să verbalizez. Printre suspine, ce-i drept, dar pentru mine e important să povestesc cuiva ce e acolo în pahar, ce s-a adunat acolo astfel încât a dat peste.
Mă bucur atât de mult că acum îmi dau voie să plâng! Este sănătos, este vindecător, este eliberator.
Credit foto: Bowie15 | Dreamstime.com